Despre Biblie și însemnături, nu însemnări

Am luat de multe ori Biblia bunicii de acasă. Am purtat-o cu mine prin chirii, prin cămin.

Nu știu dacă e un dar primit de la cineva, sau un dar făcut mie, de către mine.

A murit atât de repede și neașteptat.  Îmi amintesc și acum cum cel mai bun prieten al meu venise cu niște șlapi mult prea mari pentru picioarele lui, în hainele de casă, ponosite, în fugă.

-          Georgiana! Georgiana!  — Așa se strigă la noi la sat înainte să intri. Să anunți că ai venit și pe cine cauți. Hhuh, parcă-mi vine să zâmbesc acum!

Am ieșit afară. Nu era prima dată când mergeam la joacă și mă striga. Era însă printre puținele dăți în care venise până la casa alor mei.  Noi... aveam locul nostru, la bunici. Acolo era intimitatea noastră, unde făceam casă din ”bruscălani” și disecam insecte moarte, revoluționam știința.

-           Hai că a leșinat mama Ana, îmi zice el (la noi toată lumea era mami și babi, toate bătrânelele noastre dragi).  Nu știu dar cred că (continuă)... Și îmi arată cu degetul la gât, pe semne că a murit.

Eram la masă cu părinții, nu știu ce vorbeam. Era atât de irelevant.

A fost primul șoc al vieții mele. Era omul lângă care a crescut. Era ”buni”, înainte de orice mami și tati. Nu știu cum am ajuns la ea acasă, pe o altă uliță.

Zăcea întinsă pe pământ, în fața casei ei. Nu înăuntru, în față. În văzul lumii. Infarct. Am putea da vina pe operația pe care a avut-o, pe valvele schimbate în ’99... Eu și acum cred că era tristețea.

Știți, tristețea omoară oamenii. Cea mai mare e cea din iubire. Duce la disperare, la depresie... Eu cred că singurătatea, faptul că ”bunu” nostru plecase într-o lume mai bună, cum se zice, a fost de vină. Prea mică să înțeleg...

Nu am văzut-o nicicând așa pe mama. Nu vreau să o mai văd nicicând așa, oricum. Toți pierdem pe cineva, cândva. E dureros, peste cuvinte, peste limitele înțelegerii.

    M-au băgat în casă. A venit prietenul meu cu mine. Plângeam, eram singură, m-a luat în brațe.

-           Să îți aduc ceva?

Pe bunica înapoi, aș fi zis eu, dar...

-           Biblia, e în dulap, în cameră...

    Știa oricum unde era. Adormeam nopți la rând cu bunicile noastre uitându-se la Diaconescu, încercând să deslușească unde era Elodia și cum vin broaștele să ne invadeze, că sunt la graniță. El cunoștea fiecare locșor. Casele lor erau locul nostru de pitit. Oh, ce m-aș mai piti și acum când mi-e greu, în tufele mari de călin cărora le pusese cerneală la rădăcini, să aibă flori roz-albăstrui...

    Țin minte doar că mi-a adus Biblia. Era acolo mărțișorul meu, nu știu exact când i l-am făcut cadou, în ce an. O floare roșie într-o ramă aurie, prinsă neglijent cu lipici. Am îmbrățișat-o și am stat cu ea în mână până când a venit mama înapoi de la spital, să mă ia acasă.

          De atunci, e Biblia mea. O car după mine, când mi-e greu, când mă simt singură, când fac pași importanți în viață, sau când pur și simplu simt. Recitesc și mi se fac conexiuni cu glasul ei, cu fiecare cuvânt. Totul răsună ca un ecou tare, tare îndepărtat, dar existent.

          Recitesc aceleași psalmii, încercuite apăsat cu creionul, parcă șters de timp, nimic altceva, nimic... Regăsesc de fiecare dată însemnăturile ei, momentele ce au marcat-o cu adevărat.

”Am fost operată pe data de 9 Martie, 1999”

”S-a stins din viață Nicolaie, 15 august, 2006, Marți dimineața, oara 4.”

Dintre toate foile din lume, cărțile și ziarele vechi, a scris pe Biblie, pe care a păstrat-o închisă într-un dulap, același în care ținea hainele de biserică.

            Tot acea Biblie pe care îmi exersam eu scrisul de mână, neglijent. Poți găsi numele mamei, numărul de la casă și numele meu, Georgiana.

            Eu nu sunt religioasă de fire, dar cred. Cred în iubire, în încercarea de a-l înțelege pe cel de lângă tine, de a-l ajuta și proteja, de a împărți și de a ierta. Să fii încrezător în tine poate e un păcat. Spun cu mâna pe suflet că nu, nu am făcut niciodată rău, cel puțin nu intenționat. La fel, pot spune că nimic rău nu mi s-a întâmplat, până acum. Dar că orice rău, cât de mic produs altcuiva, mă afectează și pe mine. Să fie empatia dusă la extrem blestemul meu.

            Ne întoarcem oare la religie, la spiritualitate atunci când dăm de greu, când ne temem? Din disperare, din lipsa altor posibilități de a vedea mai sus decât condiția noastră?

            Ne întoarcem și din iubire. De asta sunt sigură. Din iubire de familie, de noi, din mulțumirea pe face o avem față de noi. Nu doar disperarea ne face să zicem ”mulțumesc” oricui credem noi că există. Chiar și în gol, dar să o zicem. Să ne mulțumim nouă, universului, dar să o facem. Avem, ne avem, și existăm.

            Mărțișorul îl folosesc pe post de semn de carte. Ce semn de carte mai bun... Felul întâmplător în care a fost plasat a decis cum să închei confesiunea aceasta, căci nu știu cum să numesc altcumva toate aceste cuvinte:

            ”Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși, și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori!”